At the beginning of February, I was coming back from Ljubljana,
disheartened and despairing, after trying
in vain to salvage the sound on my new film.
For reasons wholly mysterious,
the same reasons that prevented the filming from going well,
I hadn’t been able to splice together the sound and pictures of the film.
And the whole way back, all I did was calculate,
assess and put together the presumable causes of that failure,
all Anca and I did was seek solutions to be able to repair
what could still be repaired.
Since I’d gone to Ljubljana by car, it was a long journey
and it gave me time to examine every facet of what had happened
with the unfinished soundtrack.
All the while, hills, and vales, and plains passed before the windscreen.
Gradually, the world from which winter was about to depart
became consonant with my own despair.
The fissured road, flanked by concrete pylons and shrivelled trees,
the farmsteads surrounded by ramshackle fences, the crooked houses leaning against
each other, garbage strewn over hill and dale, concrete hulks dotted around . . .
From the edge of the road to the horizon,
to the vanishing point,
the land seemed to murmur the same story
which, in Ljubljana, I myself had murmured,
while, together with Zoran,
Ognien and Christophe,
I wrestled with the sound on the film,
lest it get away from us.
And then, all of a sudden, I felt calm.
Because for a long time, secretly, I’d been wanting to collect,
in an interminable series of correctly exposed images,
the pieces of this puzzle, the pulsation of an epoch still fading,
and because Sorin
had made available to me
his gallery space
for the month of October,
I decided that
after I got home,
I would make a journey
and photograph
the vestiges of this epoch
once spring returned,
once the grass humbly
began to crack the asphalt.
That’s how I ended up spending March in the back of beyond,
to the east, along the Danube, toward the Black Sea,
waving to Virgil Mazilescu and Nichita Stănescu,
to George Topîrceanu and Ion Pillat,
attempting to shut myself inside the edges of the frame,
a declaration of love befitting the thrill
that distance aroused in me.
And only later did I understand that the pieces of this jigsaw
composed neither The Return of Immanuel,
nor Porcelain Deer,
nor Bird of Ill Omen, nor Hello! We’re Dying!
but FOZAKAKOZFEA,
the word
that Zoe wrote when she was four,
on a sheet of A4, on which first she’d drawn
Ana and Elsa from Frozen.
La începutul lui februarie, mă întorceam de la Ljubljana
descurajat și deznădăjduit, după ce în zadar
mă străduisem să salvez sunetul noului meu film.
Din motive cu totul misterioase,
precum cele care au împiedicat bunul mers al filmării,
nu am reușit să așez împreună sunetul și imaginea filmului.
Și tot drumul nu am făcut altceva decît să socotesc,
să evaluez și să pun laolaltă presupusele cauze ale acestei neîmpliniri,
să caut împreună cu Anca soluții pentru a putea repara
ceea ce a mai rămas de reparat.
Pentru că la Ljubljana plecasem cu mașina, drumul la întoarcere a fost lung
și mi-a dat timp să întorc pe toate părțile povestea cu sunetul neterminat.
În tot acest timp, prin fața parbrizului defilau dealuri, și văi, și cîmpii.
Încet, încet, lumea din care iarna se pregătea să plece
intra în consonanță cu propria mea deznădejde.
Șoseaua spartă, străjuită de stîlpi de ciment și copaci zgribuliți,
gospodăriile mărginite de garduri improvizate, casele strîmbe sprijinite una de cealaltă,
deșeurile de tot soiul aciuate prin văioage, structurile de beton plantate ici și colo…
Din marginea drumului și pînă la orizont,
către punctul de fugă,
țara părea să îngîne aceeași poveste
pe care, la Ljubljana, eu însumi o îngînasem,
în vreme ce, împreună cu Zoran,
cu Ognien și cu Christophe,
trăgeam de sunetul filmului,
ca să nu ne scape.
Și atunci, deodată, m-am liniștit.
Pentru că demult, în secret, îmi doream să adun
într-o suită interminabilă de imagini corect expuse
piesele acestui puzzle, pulsația epocii care încă se stinge,
și pentru că Sorin
îmi pusese la dispoziție
spațiul galeriei sale
pentru luna octombrie,
am hotărît ca,
odată ce ajung acasă,
să pornesc la drum
și să fotografiez
vestigiile acestei epoci
atunci cînd primăvara se întoarce,
atunci cînd iarba, cuminte,
începe să spargă asfaltul.
Astfel, am ajuns să îmi petrec luna martie pe coclauri,
către răsărit, de-a lungul Dunării, spre Marea Neagră,
făcîndu-le cu mîna lui Mazilescu și Nichita,
lui George Topîrceanu și Ion Pillat,
străduindu-mă să închid între marginile cadrului
o declarație de dragoste conformă cu fiorul
pe care depărtarea mi-l provoacă.
Și doar tîrziu am înțeles că piesele acestui puzzle
nu compuneau Întoarcerea lui Immanuel,
și nici Căprioara de porțelan,
nici Cobe, și nici Salut! Murim!,
ci FOZAKAKOZFEA,
cuvîntul
pe care Zoe
l-a scris cînd avea patru ani
pe o coală A4 pe care mai întîi le desenase
pe Ana și pe Elsa din Frozen.
Cristi Puiu was born in Bucharest on 3 April 1967.
He displayed a passion for painting from a very early age. In July 1990, he took part in a group exhibition titled Six Romanian Artists in Lausanne at the Espace 16/25 Gallery. In 1991, with the same group of artists with whom he had exhibited in Switzerland the year before, he showed his Tower of Babel series of works at the Casa Vernescu in Bucharest. The following year, in 1992, he began courses in painting at the École supérieure des arts visuels de Geneve.
The same year, he held his first solo exhibition, La cité interdite.A year after he began his studies at the École supérieure des arts visuels de Geneve, Cristi Puiu discovered his passion for cinema. He decided to abandon his painting course in order to study film-making. He gained a university degree in the subject in 1996, but his interest in the fine arts remained undiminished.
He continued to exhibit in Romania and abroad. Two of his most important exhibitions from this period were held in August 1993 at the Centre d'Art en l'Ile in Geneva and in 1999 at Atelier 35 in Bucharest, featuring the series of works Real-Unreal. In 2000, together with Ștefan Constantinescu, Cristi Puiu also realised a video installation, titled Archive of Pain, which was exhibited in Stockholm, Vilnius and Bucharest.
In 2001, his film Stuff and Dough was selected at the Quinzaine des Réalisateurs. Romanian film critics regard Staff and Dough as the guiding light of the Romanian New Cinema. In 2005, The Death of Mr Lăzărescu, Cristi Puiu’s second feature film, won the Grand Prize in the Un Certain Regard section of the Cannes Film Festival, certifying the arrival of the Romanian New Cinema. His next films, Aurora and Sieranevada, were also in Official Selection of Cannes Film Festival, in 2010 for Un Certain Regard and respectively in 2016 for Palme d’Or. At present, Cristi Puiu is working on the post-production of his latest film. Cristi Puiu's interest in the visual arts is not limited to painting and cinema,however: during the filming of Sieranevada he became increasingly interested in photography, and in 2017 he made his debut in the field, exhibiting two series of photographs: Sieranevada at the Baril Gallery in Cluj and Lacul Morii at the Arad Museum of Art (under Art Encounters Biennale umbrella).
(2018)
Cristi Puiu s-a născut la București, la 3 aprilie 1967.
Încă de la o vârstă foarte fragedă, și-a manifestat pasiunea pentru pictură. În iulie 1990, a participat la expoziția de grup intitulată „Șase artiști români la Lausanne”, organizată la Galeria Espace 16/25. În 1991, alături de același grup de artiști cu care expusese în Elveția în anul precedent, și-a prezentat seria de lucrări „Turnul Babel” la Casa Vernescu din București. În anul următor, în 1992, a început să studieze pictura la École supérieure des arts visuels din Geneva.
În același an, a avut prima sa expoziție personală, „La cité interdite” („Orașul interzis”). La un an după începerea studiilor la École supérieure des arts visuels din Geneva, Cristi Puiu și-a descoperit pasiunea pentru cinematografie. A decis să renunțe la studiile de pictură pentru a studia regia de film. A absolvit această specializare în 1996, însă interesul său pentru artele plastice a rămas la fel de puternic.
A continuat să expună atât în România, cât și în străinătate. Două dintre cele mai importante expoziții ale sale din această perioadă au avut loc în august 1993, la Centre d’Art en l’Île din Geneva, și în 1999, la Atelier 35 din București, unde a prezentat seria de lucrări „Real–Ireal”. În anul 2000, împreună cu Ștefan Constantinescu, Cristi Puiu a realizat și instalația video intitulată „Arhiva durerii”, expusă la Stockholm, Vilnius și București.
În 2001, filmul său „Marfa și banii” a fost selecționat în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs. Criticii români de film consideră „Marfa și banii” drept unul dintre reperele fondatoare ale Noului Cinema Românesc. În 2005, „Moartea domnului Lăzărescu”, cel de-al doilea lungmetraj al lui Cristi Puiu, a câștigat Marele Premiu al secțiunii Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes, confirmând afirmarea Noului Cinema Românesc. Următoarele sale filme, „Aurora” și „Sieranevada”, au fost, de asemenea, incluse în Selecția Oficială a Festivalului de la Cannes: „Aurora”, în secțiunea Un Certain Regard, în 2010, iar „Sieranevada”, în competiția pentru Palme d’Or, în 2016.
În prezent, Cristi Puiu lucrează la postproducția celui mai recent film al său. Interesul său pentru artele vizuale nu se limitează însă la pictură și cinematografie. În timpul filmărilor pentru „Sieranevada”, a devenit tot mai interesat de fotografie, iar în 2017 și-a făcut debutul în acest domeniu, expunând două serii fotografice: „Sieranevada”, la Galeria Baril din Cluj, și „Lacul Morii”, la Muzeul de Artă din Arad, sub egida Bienalei Art Encounters.
(2018)
